„Pe măsură ce creșteam, creștea și dorința mea de a avea impact în viețile celor din jur. Ajunsă la liceu, mare mi-a fost surpriza să descopăr ce forță de schimbare au modelele din jurul meu – profesorii. După ce Dumnezeu mi S-a făcut cunoscut, drumul pe care aveam să îl urmez a fost mai mult decât evident – către catedră.
Cumva am crezut că a lucra cu oamenii, cu copiii, va fi ușor, însă nicidecum nu m-aș fi gândit ce aventură presupune cariera didactică. Aspectul pe care îl iubesc la această meserie este că mereu înveți ceva nou. Nu sunt o persoană căreia să îi placă schimbarea, așa că mă bucur că sunt pusă în situații în care sunt nevoită să ies din zona de confort. Niciun an nu este la fel, nicio clasă nu se poate încadra într-un tipar, fiecare copil este unic și ești provocat să te adaptezi, să schimbi, să inovezi. Pandemia nu a făcut decât să amplifice ceea ce deja descoperisem.
Cred că ceea ce „m-a luat prin surprindere” la această meserie este volumul de muncă din spatele cortinei. Profesorii mei nu s-au plâns niciodată de munca pe care o depun, de implicarea sufletească pe care o presupune interacțiunea zilnică cu elevii și părinții, durerea pe care ți-o provoacă neputința de a ajuta un elev în anumite situații. Totuși, nimic nu se poate compara cu bucuria care te inundă atunci când vezi elevi progresând, când vezi că iau decizii bune în viețile lor, că ajung să devină oameni de caracter, care lasă lumină acolo unde pășesc.
Materia pe care o predau – istoria – mă ajută de multe ori să privesc dincolo de aici și acum și sunt convinsă că, deși uneori lucrurile par să nu se schimbe, fiecare elev care a cunoscut iubirea și susținerea unui profesor în drumul său prin școală către viață își va aminti că impactul fiecăruia dintre noi este esențial pentru a schimba lumea.”